Amprenta psiho-comportamentală metodă modernă de luptă Împotriva infracționalităȚII




Скачать 214.05 Kb.
НазваниеAmprenta psiho-comportamentală metodă modernă de luptă Împotriva infracționalităȚII
страница1/6
Дата17.10.2012
Размер214.05 Kb.
ТипДокументы
  1   2   3   4   5   6
AMPRENTA PSIHO-COMPORTAMENTALĂ – METODĂ MODERNĂ DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA INFRACȚIONALITĂȚII


1.

Consideraţii introductive· Terminologie· Scurtă istorie a profilului psihologic·


Profilul psihologic, aşa cum va fi tratat în această lucrare, trebuie privit ca un demers pluridisciplinar. Din câte ştim, acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind făcute de către psihologul criminalist Tudorel Butoi.. Spre deosebire de ţara noastră, în multe state americane şi vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracţiuni a fost îmbrăţişat ca o metodă ştiinţifică în cadrul investigaţiilor penale, fiind astăzi de un real şi incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuţi.

De ce această reticenţă în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple, importante fiind însă rigiditatea structurilor poliţieneşti de la noi cât şi absenţa specialiştilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experienţă în investigaţiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală etc.

In această perioadă, când violenţa atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate surse de informare şi posibilităţi de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinaţi cu identificarea autorilor de infracţiuni să îşi adapteze metodele din mers şi, pe lângă ultimele descoperiri ştiinţifice în materie de criminalistică, să adopte şi metodele moderne din ţările occidentale, metode ce şi-au demonstrat pe deplin viabilitatea.

O astfel de metodă este şi elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având exact acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigaţie majoră fără a se aplica şi acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în ţară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanţă, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiştilor pe această linie, specialişti practic inexistenţi.

Ca o dovadă a importanţei acestei metode, încă din anul 1950, la nivelul FBI a fost creat un centru de cercetare şi dezvoltare a profiling-ului, centru denumit Investigative Support Unit. De un real ajutor a fost crearea unei vaste baze de date ce cuprinde informaţii obţinute prin intervievararea infractorilor condamnaţi, stocându-se astfel, la nivel statistic, aceste comportamente deviante cu toate trăsăturile de personalitate ce decurg de aici.

Conturarea profilului psihologic al autorului este un proces investigativ, în cadrul anchetei penale, prin care se încearcă examinarea şi înţelegerea trăsăturilor de personalitate şi, implicit, comportamentul infractorului, cu scopul de a indica posibila persoană (sau tipul acesteia) responsabilă cu actul criminal. Metoda poate fi privită ca un ajutor în cadrul investigaţiei criminale, având rolul de a direcţiona activităţile către cei mai pretabili suspecţi, de a înlătura suspiciunile privitoare la suspecţii ce nu au legătură cu cauza şi, ulterior, după identificarea autorilor, de a explica comportamentele criminale ale acestora.

Deşi există câteva lucrări pe această temă iar resursele de pe Internet sunt multiple şi accesibile tuturor, este totuşi dificil să înţelegem actele şi comportamentul infractorilor, din punctul de vedere al psihologiei judiciare. De aceea, nu oricine poate deveni un bun profiler. Hans Gross spunea în 1924 că un bun investigator trebuie să dovedească o infinită disponibilitate fizică, un puternic spirit autocritic, pregătire exemplară, abilităţi speculative precum şi multe, multe altele. Argumentele în acest sens au continuat în lucrările lui H. Ashton-Wolfe (1930), care afirma că „deşi cunoştinţele ştiinţifice şi precizia sunt indispensabile în prinderea infractorilor, acestea nu sunt de ajuns. Accepţiunea modernă a meseriei de detectiv se bazează pe principiile de bază dar şi pe studiile continue şi metodice ale detectivului”1. Discuţia pe această temă a continuat şi mai târziu, în 1974, odată cu studiile lui Paul Leland Kirk, studii în care se arăta că „toate investigaţiile gravitează în jurul oamenilor şi a obiectelor. Doar oamenii comit infracţiuni dar, invariabil, o fac prin intermediul lucrurilor. De aceea, orice anchetă trebuie sa fie duală”2 – este aspectul de la care, credem noi, s-a ajuns la dezvoltarea Principiului Loccard, principiu ce va fi dezvoltat în secţiunile ulterioare.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că un bun profiler este un neobosit cititor, cu o mare dragoste pentru cărţi. Ca o consecinţă naturală a acestui fapt, acesta îşi va dezvolta o bibliotecă de specialitate (şi nu numai) de invidiat, întregul proces enumerat ducând la o educaţie ştiinţifică solidă.

Întrebarea ce se naşte în mod natural este: ce ajută mai mult în procesul profiling-ului? Experienţa în investigaţiile criminale sau solidele cunoştinţe teoretice? Cei ce activează pe tărâmul criminalisticii au, în mod invariabil, o vastă experienţă în domeniu, având acces la nenumărate anchete, investigaţii, audieri, studii de caz etc. Dar, din păcate, puţini sunt profesioniştii care acumulează şi studiile necesare. De cealaltă parte, teoreticienii, absolvenţii de studii complexe în psihologie, au rareori ocazia de a participa în astfel de demersuri criminalistice, pentru ei o cercetare la faţa locului într-o cauză de omor fiind aproape de domeniul fantasticului.

Din acest motiv, cunoştinţele acestor două câmpuri trebuie îmbinate într-un mod natural şi fericit, experienţa dublată de puternice cunoştinţe teoretice fiind ideală.

Putem afirma deci, fără teama de a greşi, că un bun profiler trebuie să fie stăpânit de o dorinţă entuziastă de cercetare, de a investiga şi de a examina faptele, sub toate aspectele lor.

In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepţie oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracţiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple şi, credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling şi, cea mai recentă, criminal investigative analysis. In lucrarea de faţă au fost adoptate terminologiile care se apropie cel mai mult de înţelesul din limba română, respectiv Criminal Personality Profiling şi Criminal Profiling.

Profiler-ul trebuie privit ca un specialist ce furnizează anchetatorilor informaţii particularizate pe un anume tip de individ care ar fi putut comite o infracţiune certă. Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional, tipurile variate de personalităţi existente, datele statistice ale faptelor similare precum şi natura disfuncţiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit profiling.

O definiţie foarte uzitată este cea a lui Vernon Geberth: „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informaţii specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracţiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie şi teoriile psihologice cunoscute.”3

Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.

Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger şi Henry Kramer. Textul este un ghid (astăzi desuet, bineînţeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa şi care a avut o influenţă pentru mai bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade.

După cum am mai arătat, profilingul modern şi-a construit o puternică fundaţie pe cercetările din domeniile criminologiei, psihologiei, psihiatriei şi criminalistică.

O reprezentare grafică a legăturilor profilingului cu alte domenii este expusă mai jos:

Criminal Profiling

Psihologia Judiciară

Criminalistică

Psihologie generală

Psihodiagnostic

Medicină legală

Sociologie


Psihologie experimentală

Psihologia personalităţii


Criminologie

Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite trăsături fizice neobişnuite ale indivizilor. Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus şi bărbia slab-pronunţată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric.

O altă teorie depăşită din punct de vedere practic este frenologia, definită ca fiind pseudoştiinţa conform căreia ar exista o relaţie directă între forma si mărimea diverselor regiuni ale creierului si craniului si diversele facultăţi psihice ale individului. Conform acestei teorii, anumite umflături ale craniului indică o slabă activitate a creierului, cum ar fi, de exemplu, combativitatea. Alte asimetrii ar fi responsabile cu trăsături psihice ca moralitatea si comportamentul criminal. Insă tot frenologii au fost aceia care au susţinut că, prin exerciţii psihice susţinute, un criminal înnăscut poate fi reformat. Reprezentanţii de seamă ai acestui curent au fost germanul Franz Joseph Gall şi, discipolul acestuia, John Gaspar Spurzheim (1776-1832)



Franz Joseph Gall (1758-1828) – fondatorul frenologiei



Harta frenologică – o încercare pseudo-ştiinţifică de localizare a facultăţilor mintale

Reprezentanţi de seama a avut şi şcoala clasică criminologică. Fondatorul acesteia, considerat a fi Cesare Beccaria (1738 – 1794), şi-a exprimat tezele în monografia sa, „Despre crimă şi pedepse”, publicată în anul 1764, o lucrare ce se constituia ca o reacţie la inchiziţie şi la modul dogmatic, scolastic, în care se preda dreptul în facultăţi.

Concluzia finală a lucrării sintetizează şi concepţia lui Beccaria despre individualizarea pedepselor în societatea de atunci.4

Un alt precursor al criminologiei ştiinţifice este Adolphe Quetelet, reprezentantul aşa-numitei Şcoli Geografice, care solicita studiul crimei după climă şi zone geografice. El este cunoscut prin cele două lucrări ale sale Omul şi dezvoltarea facultăţilor sale şi Eseu de fizică socială, lucrări ce i-au influenţat pe Enrico Ferri şi Rafael Garofalo.

Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478-1535) insistase, în lucrarea sa intitulată „Utopia”, asupra necesităţii prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale, iar Montesquieu, în „L’esprit de lois” (Spiritul legilor), afirma: „un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătăţească moravurile decât să aplice pedepse”5

Un alt reprezentant demn de remarcat al şcolii criminologice de atunci a fost englezul Jeremy Bentham, cel care s-a implicat în mod deosebit în dezvoltarea penologiei prin lucrările sale: Teoria legislaţiei; Introducere în principiile morale şi legislaţia; Analiza raţională a pedepsei.



Jeremy Bentham (1748-1832)

Ideea centrală ce răzbate din opera sa este aceea că „scopul pedepsei este de a preveni recidivismul şi de a împiedica pe alţii de la comiterea unor infracţiuni similare”6, stabilind, de asemenea, în vederea aplicării pedepsei, o serie de reguli ce trebuie respectate, dezvoltând, astfel, ideile lui Beccaria despre individualizarea corectă a pedepselor, concept de un deosebit modernism pentru acele timpuri, şi accentuând rolul statului şi societăţii în formarea individului.

S-a dezvoltat, astfel, ideea respectării liberului arbitru în materie de drept penal, acceptându-se că oamenii au de ales între alternativele socialmente corecte şi cele periculoase, dăunătoare colectivităţii.

Jacob Fries (1773-1843), teoretician al antropologiei, a publicat în anul 1820 o lucrare în domeniul antropologiei criminale, fiind primul care a sugerat că pot exista legături între natura infracţiunii /modul său de comitere şi personalitatea făptuitorului – concept de bază în profiling.

O schimbare dramatică asupra viziunii comportamentului criminal a avut loc odată cu apariţia şi dezvoltarea criminologiei antropologice. Şcoala Pozitivistă de Criminologie a încercat să suplinească neajunsurile în identificarea surselor generatoare de crimă prin reprezentanţii săi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri (întemeietorul criminologiei sociologice) şi Raffaele Garofalo (autorul teoriei „criminalităţii naturale, independentă în spaţiu şi timp).

Enrico Ferri îşi începe lucrarea Sociologia Criminală (1884) cu o istorie naturală a devenirii omului delincvent, relevând delincvenţa la animale (care ucid pentru posesie, apărare sau în aglomeraţie) şi la omul sălbatic (ce ucide în caz de incest sau prostituţie ori pe bătrâni sau copii, ajungând la canibalismul juridic, de devorare a asasinului), pentru a se opri la delincvenţa omului civilizat, unde analizează teoria criminalului înnăscut şi a personalităţii dizarmonice, accentuând în final rolul cauzelor exogene în determinismul crimei. Teoria sa este cunoscută ca o teorie sociologică multifactorială care poate explica de ce, în condiţii similare, doar unii oameni comit infracţiuni, încorporând în sociologia criminală discipline ca antropologia, psihologia, psihiatria, medicina legală, formându-se, astfel, o ştiinţă unică numită sociologia criminală.

Şcoala Pozitivistă a apărut în perioada revoluţiei industriale la jumătatea secolului al XIX şi a fost influenţată de dezvoltarea ştiinţelor în acea perioadă. Pozitiviştii văd comportamentul ca determinat de forţe pe care omul le poate controla şi înţelege. Comportamentul criminal şi deviant este determinat de o cauză biologic-patologică sau de un defect. C. Lombroso a prezentat individul deviant neinfluenţat în acţiunile sale de forţe instinctuale necontrolate. Teoriile sale sunt rezultatul studiilor de antropologie criminală. Metoda folosită a fost experimentală. Pe această bază a fost elaborată „teoria criminalului înnăscut” în care se susţine teza conform căreia indivizii care au un anumit profil antropologic sau anormalii cu deficienţe anatomo-fiziologice au o tendinţă înnăscută spre crimă. Aceste anomalii au fost denumite „stigmate” (asimetrie craniană sau facială, nas plat, maxilare proeminente, urechi mari, sensibilitate scăzută la durere tec.). O altă idee este aceea în care se prezintă „regresiunea atavică” a criminalului, ei nefiind decât indivizi degeneraţi, „eşecuri genetice”. În domeniul sancţiunilor apare astfel o nouă metodologie prin care se încearcă evitarea eugeniei (sterilizarea indivizilor degeneraţi, control al părinţilor tec.). Empiric, teoria lui Lombroso a fost dezminţită, crima fiind un efect conjugat al mai multor factori şi mecanisme. Demersul teoretic lombrosian are meritul de a înlocui determinismul absolut al legilor, oferind deschideri spre un alt stadiu de interogare al criminalităţii, cel al cercetărilor biologice, morfologice şi patogenice.

Reprezentantul cel mai de seamă al acestui câmp a fost renumitul medic italian Cesare Lombroso, cel care a avut o influenţă covârşitoare, prin lucrările sale „Omul criminal” (L'uomo criminale –1875), „Omul delincvent” (L’uomo delinquente – 1879) şi „Crima: cauze şi remedii” (Il crimine, causa e rimedi – 1899).




Cesare Lombroso (1835-1909) – fondatorul antropologiei criminale


Odată cu publicarea primei sale lucrări, Lombroso inaugurează Şcoala pozitivă criminologică, aşezând pe baze solide antropologia criminală. Studiile sale au fost efectuate între 1864-1878, având drept subiecţi un număr de 383 deţinuţi italieni din Sicilia.

Conform teoriilor sale, comportamentul criminal reprezintă un „fenomen natural”, fenomen ce ar fi predeterminat ereditar. „Criminalii înnăscuţi” (born criminals)7, în opinia sa, ar avea o serie de stigmate fizice, cum ar fi:

  1. modificări ale formei capului, modificări neobişnuite în comparaţie cu tipul comun al rasei de unde provine subiectul;

  2. asimetria feţei;

  3. maxilar şi obraji proeminenţi;

  4. defecte în zona ochilor;

  5. urechi foarte mari sau foarte mici;

  6. sprâncene proeminente;

  7. construcţie anormală a nasului;

  8. buze groase, pronunţate;

  9. dentiţie anormală;

  10. lungime excesivă a braţelor;

  11. mai multe degete la mâini şi picioare;

  12. anormalităţi ale părului prin prezenţa caracteristicilor sexului opus;

  13. asimetria craniului;

  14. defecte la nivelul toracelui, cum ar fi: prea multe sau prea puţine coaste, mai mult de două mameloane tec.

  15. inversiunea caracteristicilor organelor sexuale;

  16. bărbie îngustă;

  17. abundenţa zbârciturilor la nivelul dermei;

Lombroso concepe aceste anormalităţi ca atavisme8 dar, în afară de aceste caracteristici fizice, a mai identificat şi alte neajunsuri, psiho-fiziologice: insensibilitatea la durere, cicatrizarea rapidă a leziunilor, slăbiciune pentru alcool şi jocuri de noroc, mare asemănare între sexe, absenţa completă a ruşinii, onoarei, remuşcării tec.

In afara acestor stigmate, criminalul înnăscut ar mai avea o serie de obiceiuri, cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a limbajului corpului, coprolalie.

Lombroso a mai observat, în studiile sale, o mare identitate între criminalul atavic şi cel epileptic, deducând de aici că epilepsia ar fi o importantă cauză a crimei.

Concluziile cercetătorului italian au putut fi sintetizate astfel:

  1. criminalii, la naştere, fac parte dintr-o tipologie distinctă;

  2. aceştia sunt caracterizaţi de anumite stigmate atavice;

  3. caracteristicile fizice nu cauzează crima dar ajută la identificarea tipurilor criminale;

  4. comportamentul anomic al criminalilor înnăscuţi poate fi corectat prin norme sociale stricte.

Teoriile lui Lombroso au avut însă, încă din punctul de plecare, o eroare majoră. Studiile sale, aşa cum am mai arătat, au fost făcute folosindu-se ca subiecţi deţinuţi italieni, în marea lor majoritate criminali în armata italiană, subiecţi ce proveneau din provincia Sicilia, ceea ce reprezenta o tipologie fizică distinctă. Şi în acea perioadă era cunoscut faptul că sicilienii comit mai multe crime decât media populaţiei generale şi asta datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat spre violenţă. Conştientizarea acestui fapt i-a permis lui Cesare Lombroso să accepte importanţa factorilor sociali în criminologie.

Cu toate lipsurile ei evidente, teoria lombrosiană a constituit, totuşi, punctul de plecare în analiza pertinentă a criminalităţii.

Unul dintre cei mai vehemenţi critici ai lui Lombroso a fost savantul britanic Charles Goring (1870-1919), autorul lucrării The English Convict. Acesta şi-a concentrat studiile tot în închisori, de data aceasta în cele britanice, studiind peste 3000 de criminali. Caracteristicile fizico-psihice ale acestora au fost ulterior comparate cu cele ale unui număr de 1000 de studenţi de la Universitatea Cambridge, nefiind găsite diferenţe semnificative între cele două categorii de tipuri fizice.9

Rafaele Garofalo (1851-1935) publică în anul 1885 lucrarea sa de căpătâi intitulată Criminologia, în care consolidează teoriile predecesorilor săi, Lombroso şi Ferri. Garofalo pedalează pe ideea conform căreia trebuie să se pătrundă în subiectivitatea delincvenţilor, pledând pentru o psihologie criminologică. Din punctul de vedere al profilingului, teoriile lui Garofalo sunt mai pertinente pentru că:

- înlocuieşte liberul arbitru cu determinismul pluricauzal al crimei, înglobând într-o viziune unică factorii interni biopsihologici cu cei externi, sociali, în geneza crimei;

- accentuează necesitatea studiului psihologiei crimei prin aprofundarea anomaliilor de personalitate (unul din principiile importante în criminal profiling);

- consideră crima drept un factor natural social, şi nu juridic, care poate fi astfel studiată cu acurateţe ştiinţifică.

Oricum, ideea atavismului în criminalitate a supravieţuit şi după Lombroso, mai ales în Statele Unite, unde o serie de cercetători au publicat studii în susţinerea acestor teze. Astfel, putem enumera: MacDonald – Criminology, Benedikt – Anatomical Studies upon Brains of Criminals, Talbot – Degeneracy, Lydston – The Diseases of Society, Parson – Responsability for Crime, Fink – Causes of Crime, Haller – Eugenics tec. In anul 1911, cea care este considerată de majoritatea autorilor fondatoarea criminologiei americane moderne, Maurice Parmelee, a început să respingă cu vehemenţă tezele antropologilor, recunoscând însă contribuţia acestora la dezvoltarea tipologiilor criminale şi a profilelor psihologice.

Din cele de mai sus rezultă că opiniile Şcolii italiene de criminologie s-au axat predominant pe factorii biopsihologici individuali ai crimei, spre deosebire de opiniile ulterioare, care s-au axat predominant pe factorii săi sociali.

Alphonse Bertillon (1853-1914), cercetător francez, este considerat ca fiind fondatorul antropometriei judiciare. In anul 1879 Bertillon şi-a început cariera ca funcţionar în cadrul biroului de poliţie din Paris, având ca principală atribuţie catalogarea tuturor dosarelor, şi implicit a suspecţilor, aflate în evidenţa biroului. Datorită volumului imens de muncă, Bertillon şi-a dat curând seama că este nevoie de o nouă metodă de catalogare, împrumutând astfel metoda de lucru a tatălui său, un cunoscut antropolog, folosită la organizarea materialului scheletic uman uzitat în cercetările sale.10 Metoda era relativ simplă, dar revoluţionară pentru acele timpuri: Bertillon proceda la determinarea caracteristicilor antropologice ale suspecţilor (înălţime, greutate, tipul de constituţie tec.) prin măsurători, aceste informaţii fiind ulterior arhivate pe bază de cartoteci individuale. Cu timpul, Bertillon a început să ataşeze acestor fişe şi fotografia suspectului, alcătuind astfel o bază de date avansată ce a fost folosită cu succes în identificarea autorilor necunoscuţi.



Alphonse Bertillon (1853-1914)

Această metodă a fost folosită de forţele de ordine timp de două decenii, fiind ulterior înlocuită odată cu apariţia dactiloscopiei. In acest răstimp, Bertillon a continuat, prin activitatea, să contribuie la dezvoltarea criminalisticii, perfecţionând tehnica fotografiei judiciare (a introdus, de asemenea, fotometria în cercetarea la faţa locului).

Unul dintre studenţii lui Bertillon, Edmond Locard, a continuat studiile acestuia în domeniul criminalisticii, formulând principiul schimbului, principiu ce îi poartă numele şi care este considerat ca o piatră de temelie în acest domeniu.11



Edmond Locard (1877-1966)

Tot Locard a observat că infractorii pot fi asociaţi cu: locaţii specifice unde acţionează, anumite victime abordate, moduri de operare tec.

In anul 1847 s-a născut Hans Gross, cel ce avea să devină părintele profilingului modern.



Dr. Hans Gross (1847 – 1915)

Profesor de drept penal la Universitatea din Czernovitz, profesor de criminologie la Universitatea din Praga, profesor de drept penal la Universitatea din Graz, oraş unde a şi fondat un Muzeu al Criminologiei, Hans Gross este autor a mai multor lucrări de specialitate, lucrări ce au fost şi sunt considerate de o importanţă covârşitoare în pregătirea specialiştilor în profiling. Putem enumera: Criminal Psychology; Criminal Investigation, A Practical Textbook for Magistrates, Police Officers and Lawyers. De asemenea, Gross este iniţiatorul proiectului Kriminologie, un jurnal criminalistic ce apare şi în zilele noastre, fiind privit ca un forum ştiinţific ce prezintă ultimele descoperiri tehnice în materie.

Referitor la profiling, Hans Gross a fost susţinătorul înfocat al ideii conform căreia studierea comportamentului criminal este cheia ce conduce la autor. In lucrarea Criminal Investigation, de exemplu, oferă metode variate pentru alcătuirea profilului psihologic în cazuri de omoruri, omoruri prin incendiere, tâlhării, violuri tec. Ideea de bază ce răzbate din opera lui Hans Gross este aceea că fiecare autor are o proprie semnătură, un modus operandi de care este incapabil să se scape şi care îl va urmări în toată „cariera” sa infracţională, punând, de asemenea, accent pe caracteristicile de comportament ale autorului, caracteristici ce pot demonstra o anume anomalie psihică şi care, implicit, pot conduce la predicţii exacte despre autor.

Odată cu postulatele inovatoare ale lui Hans Gross, profilingul a trecut într-o nouă eră, era în care s-a desprins definitiv de criminologie şi a început, din ce în ce mai mult, să adopte principiile din psihologie.

O contribuţie episodică la dezvoltarea psihologiei judiciare a avut-o şi Ernest Hooton (1887-1954), profesor la Universitatea Harvard, adept al teoriei constituţionaliste şi autorul mai multor lucrări de specialitate în domeniul antropologiei.

Un alt punct de cotitură la reprezentat opera criminologului german Ernst Kretschmer, cel care a mers mai departe în câmpul psiho-social al predicţiei criminale.



Ernst Kretschmer (1888-1964)

Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a Universitatii din Tubingen (1913-1926), si studiind bolnavi psihici, el a sesizat o corespondenta intre simptomatologia psihocomportamentala şi aspectul bioconstitutional extern. Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921)

Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E. Kretschmer va ajunge in final sa cuprinda 3 tipuri principale şi un tip accesoriu, mai putin individualizat.

1. picnic-ciclotim

2. leptosom (astenic)-schizotim

3. atletic-vascos

Ca accesoriu este mentionat tipul displastic care reuneste numeroase varietati dismorfice .

  1. Tipul picnic-ciclotim. Din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil. Acest tip ar fi predispus la furturi mărunte sau la fraude.

  2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim. Acesta constitutie verticala, are trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei. Predispus la comiterea de infracţiuni cu violenţă.

  3. Tipul atletic-vascos. Se caracterizează printr-o constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust. Asociat cu infracţiuni economice şi, uneori, cu infracţiuni comise cu violenţă.

Din punct de vedere medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice diferite:

1. ® predispune la tulburari maniaco-depresive;

2. ® tulburari de natura schizoida (schizofrenie) ;

3+4 ® epilepsie.

Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, Kretschmer a obtinut 6 tipuri temperamentale, 3 ciclotimice si 3 schizotimice.
  1   2   3   4   5   6

Похожие:

Amprenta psiho-comportamentală metodă modernă de luptă Împotriva infracționalităȚII iconMetoda Pengkonstruksian Persegi Ajaib

Amprenta psiho-comportamentală metodă modernă de luptă Împotriva infracționalităȚII icon1ª parte arquitetura moderna: continuidade ou crise

Amprenta psiho-comportamentală metodă modernă de luptă Împotriva infracționalităȚII iconDeterminación de la constante solar laboratorio de Física Moderna y Contemporánea Facultad de Ciencias Exactas y Tecnología unt a. M. Cabalín, G. A. Juárez y E. F. Mamaní

Разместите кнопку на своём сайте:
Библиотека


База данных защищена авторским правом ©lib.znate.ru 2014
обратиться к администрации
Библиотека
Главная страница